Sunt nişte proşti, ei nu ştiu cât ai visat să zbori

Nu-i nici un mister...te-ai rătăcit în cer

Vream să-l înţeleg mereu
Pe prea-bunul Dumnezeu.
L-am chemat un veac întreg,
Dar nici azi nu-l înţeleg.

Poate i s-a căşunat
Că prea mult m-a răsfăţat.
În sfârşit,
Mult prea greu m-a pedepsit.

Nu ţi-am cerut nimic, şi niciodată,
Şi nu-ţi pricep mânia răzbunată.
Aş desluşi că-n gestul Tău
De multul bine-ţi pare rău.


Aripa mare mi s-a-nchis,
ce-mi fu mai scump mi l-ai ucis...

                                            (Tudor Arghezi "Litanie")




Mi-e dor amar de tine,
Să cred că ai murit nu-mi vine.
Cum ai ştiut să fii atâta timp cu mine
Şi la noroc şi nenoroc,
Şi-acum să nu mai fii deloc?
Te adormeam pe braţul meu
Şi-acuma dormi la Dumnezeu.
Desigur, lângă el te simţi mai bine
Decât fuseseşi lângă mine.
El e-mpărat, şi graţia ţi-o porţi
Sus, în haremul lui cu morţi.

Ne căutam destinul în trifoi
Şi-l căutam în câte patru foi.
Dar tot ghicind în frunza adunată
Mi s-a uscat buchetul dintrodată.
                                          (Tudor Arghezi "Litanii")

21 noiembrie 1998 ziua în care am învăţat că "Niciodată nu e prea târziu" e doar o vorbă spusă ca să facem conversaţie